Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)

Etnografie

350

creaţii legate de acest „târg“, care se păstrează încă puternic, în diferite forme, în această parte a ţării, dar în Kalevala am găsit reflectată practica de o rară frumuseţe şi o excepţională valoare paleontologică, în sensul că ne permite concluzii general valabile privitoare la vechimea obiceiului:

Mire, frăţioare,

Ce răbdaşi cam multă vreme,

Ti-i prietena-acum gata,

Porumbiţa ta de veni-va.

Hai, vândută fată, vino,

Cumpărată porumbiţă.

Doar vei pleca îndată: lată clipa despărţirii;

Lângă tine-i răpitorul.

C-un picior pemprag aşteaptă,

Armăsar-şi muşcă frâul,

Sania-şi doreşte fata.

Te ademeniră banii:

Mâna repede-ai întins-o Gata-ifost să iei ploconul.

Ca să-si vâri inelu-n deaet.

Fii acum ademenită Şi de sanie, fii gata Să te-aşezi şi în trăsură,

Grabnică să fii şi-acuma Ca să pleci din satul ăsta.

Fii şi-acum tot sprinteioară Ca să laşi aceste locuri.

Tu n-ai socotit, fetito.

Pe-amândouă părţi cum vine.

Nu ai chibzuit cuminte Târgul prost de-o fi să iasă.

Rău cumva de n-o să-ti oară.

De nu-i olânae mult în viată Că ti-ai părăsit tăicutul.

Că-ai lăsat locaşul unde Ai văzut lumina zilei.

Casa blândei tale mame

Care te-a purtat în pântec54.

Acest ultim obicei vine să întărească concluziile noastre anterioare despre furtul femeilor, încadrând formele sale de manifestare în cultura locală, naţională şi universală. Mai notăm că se păstrează în zonă, încă destul de şters, obiceiul ruperii iiei sau mai nou, a bluzei de pe soacra mică cu această ocazie, de către ginere. Ni s-a precizat de către informatorii mai bătrâni, că aceasta însemnează că mireasa „ a rupt-o“ cu mama ei şi cu familia în general, fapt confirmat dealtfel şi de versurile citate. Explicaţia capătă pentru noi valoare documentară, deoarece justifică acel cântec după care mireasa trebuie să-şi ia ziua bună de la tată, de la mamă, de la fraţi, de la surori etc. Obiceiul propriu-zis este specific întregii ţări, dar faptul că mirele are de încheiat anumite socoteli cu mama fetii şi cu nimeni altul, ne determină să credem că este vorba de o reminiscenţă matriarhală. Dealtfel, Eugene Fourier arată că la români, în momentul în care viitorii soţi îşi puneau o trestie verde pe cap, ceea ce reprezenta începutul ceremonialului de nuntă - trestia fiind înlocuită în prezent, la noi, de alte obiecte şi în special de textile - „fata trebuia să se prefacă că nu voieşte cu nici un chip să se