Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 11-12. (1994-1995)
Istorie
25 Date istorice 219 unde viiturile prezintă un pericol permanent. Unele revărsări ale Turului, precum şi a Tainei, cum era cea din anul 1869 au produs pagube nu numai în zona de câmpie, ci şi în „Ţara Oaşului“. De altfel I. Velcea menţionează că, pe hărţile austriece executate în această perioadă figurează numai drumul principal, Satu Mare — Negreşti — Oaş — Sighetu Marmaţiei cu două ramificaţii, fiindcă majoritatea căilor de comunicaţii în timpul precipitaţiilor abundente erau impracticabile (70). După cum atestă unele scrieri din secolul trecut, în zona de câmpie a Bazinului Turului, în timpul viiturilor apele Someşului se revărsau deseori în valea Ractei, care de fapt este un vechi curs a acestui rău (15). Scurgerea liberă a apelor era îngreunată şi de faptul că, în această zonă existau o serie de mori de apă. Acestea în „Ţara Oaşului“ persistau până şi în trecutul apropiat; ultima moară pe apă a fost construită pe Valea Albă la Certeze, în anul 1956, de Văsâi Zoangă din Moiseni (31). Primul proiect al regularizării văii propriu-zise a Turului este elaborată în anul 1886. Tot în acest an o serie de sate aşezate pe malul stâng al râului, între care Pelişor, Lazuri, Noroieni, Bereu, Nisipeni, Micula, Agriş etc., nu mai aşteaptă până la alocarea fondurilor din partea forurilor superioare şi înfiinţează cu forţe proprii „Sindicatul de asanare a râurilor Egherul Mare şi Şar“ (30). Urme de vechi lucrări de asanare le găsim şi în zona montană superioară la Certeze, unde în mlaştina numită „Poiana Şălătrucului“ au fost săpate o serie de canale de drenaj, azi împotmolite. Data precisă a executării acestora nu le cunoaştem. In anul 1902 încep lucrările de hidroamelioraţii în partea dreaptă a râului Someş, în urma cărora sunt executate o serie de gâtuiri, supraînălţarea digurilor şi completarea sistemului de diguri în zonele unde acestea lipseau. Mai este de menţionat şi faptul că, încă la începutul acestui secol în zona Tisei superioare nu existau diguri. Astfel satele din Bazinul Turului aveau de suferit şi în urma inundaţiilor Tisei, a cărei ape în cursul viiturilor mari s-au revărsat în pârâul Batăr şi de aici în valea Turului. Astfel unele sate din valea Turului, în urma unor inundaţii au fost izolate chiar şi timp de mai multe săptămâni (59). In această situaţie, regularizarea râului Tur era posibilă numai prin sincronizarea lucrărilor similare de pe Tisa superioară şi Batărul. Unele sate încep să construiască diguri cu forţe proprii. Astfel într-un act datat din anul 1903 la Porumbeşti, se aminteşte că, o serie de localnici lucrează pe construirea digurilor (30). Dar aceste diguri, în unele locuri nu atingeau nici măcar 1 m înălţime, iar acolo unde au fost ridicate, terenurile arabile erau în imediata lor vecinătate, fiind expuse astfel inundaţiilor. Ultimele rămăşiţe ale acestor vechi construcţii, au fost înglobate în digurile făcute în anul 1974. In anul 1907 „Biroul ingineresc riveran“ de la Satu Mare, reînnoieşte vechiul plan — din 1886 — cu privire la hidroameliorarea văii Turului. Pe baza acestui proiect, o suprafaţă de 205 000 iugăre cadastrale se va feri de inundaţii, în zona de câmpie (59). Din anul 1909 începe în mod sistematic măsurarea debitului apei Turului, la staţia de la Turulung. Pe baza unui plan întocmit în anul 1914. s-a prevăzut construirea unui canal Tisa—Tur, care ar fi adunat apele de pe o suprafaţă conside
