Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
294 2 a unui „protoexpresionism“. Această ipoteză poate fi argumentată prin semnificanţa transferurilor stilistice de care a beneficiat creaţia sa. Barocul şi acele „efecte uneori prea sonore“ menţionate în sens depreciativ, compensează printr-o (uneori relativă) agresivitate redactarea academică a imaginii, conferindu-i un plus de expresivitate. Relevarea valenţelor expresioniste, a locurilor de întâlnire cu o tematică specifică precum şi a mijloacelor şi procedeelor specifice expresionismului trebuie să ţină cont de faptul că acestea se manifestă într-un mod aparte în opera lui Aurel Popp. Nefiind rezultatul unei atitudini programatice, fără să beneficieze de coerenţa unui program estetic specific, aceste valenţe expresioniste poartă amprenta unicităţii şi a singularităţii lor pe întreg parcursul operei. Nu sunt etapele unui drum ce vizează expresia, ci soluţiile adoptate în scopul accentuării expresiei. — Valorile primitivismului. Vehiculate ostentativ de către expresionism ca tendinţă de reacţie împotriva acdemismului steril, ca promisiune de înnoire a limbajului pictural în însăşi specificitatea sa, aceste valori afirmă/justifică existenţa operei de artă în pofida filistinismului burghez. Dacă la Gauguin aceste valori afirmă raporturi armonice omnatură, dacă la E. Nolde au drept scop recuperarea unor „permanenţe subsumate aceluiaşi adevăr uman“ la Aurel Popp apelul frecvent la o imagistică primitivă vizează o subliniere metaforică a degradării umane. Mediată deseori prin intermediul unor motive iconografice biblice această imagistică afirmă stadii de evoluţie a umanităţii. Evaziunii iluzorice în exotic, resemnării înaintea fatalităţii, Aurel Popp îi opune avertismentul unei lucidităţi vizionare datorată unei încrâncenate angajări în plan etic. Prin intermediul unei vehemenţe semnificative a gestului pictural imaginea dezvăluie un univers dominat de iraţional, de elementar, de forţe obscure ce reduc umanitatea la un stadiu degradant şi anunţă uneori cataclisme iminente. Specificitatea expresionistă a imaginii este accentuată prin constituirea formei ca expresie exterioară a unui conţinut interior. Această expresivitate a formei, potenţată şi prin intermediul unei retorici a gestului care facilitează o lectură imediată a sensului, este realizată prin mijloace şi procedee care poartă în mare măsură amprenta expresionismului. Reducerea diferenţei între real şi expresie este realizată prin înzestrarea materiei cu o fluiditate aparte. Datorată direcţionării pensulaţiei ce urmăreşte trasee structurate de linii de forţă această fluiditate creează o mişcare continuă ce afirmă forţa de sugestie a ansamblului. Accentuând o specificitate conotativă a tuşei de culoare, această fluiditate integrează formele umane în natură / fundal, afirmând discret o senzaţie de planeitate ce anulează adâncimea, uneori accentuată presupusă de scara monumentală la care se desfăşoară acţiunea. Om-natură constituie o unitate a cărei elemente structurale sunt investite cu sensuri supraindividuale, care rezultă fie din sugestive deformări anatomice („Scaieţii“) fie în urma apelului la valenţele alegorice ale legendelor biblice („Noul Crist“), („Excluşii“). — Deformarea — procedeu specific expresionismului datorită faptului că: „judecata este percepută odată cu obiectul“ şi „se manifestă ca
