Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
280 28 consideră: „ ... fără ştiinţă nu este artă“, este „cosa mentale“ (Leonardo, Michelangelo) (32.27 §). Michelangelo detestă pictura în culori de ulei „feminină“, favoriza fresca, putea fi o aluzie maliţioasă contra lui Raffael, care căuta să-l pareze, lucrând la frescele „Stanzei“, a plagiat din sălile vecine, monumentalitatea bărbătească a frescei lui Michelangelo. In activitatea academiilor: „ . . . începând din sec. al XVI-lea (49.62) paralizau creativitatea şi inovaţia artiştilor. în sec. al XVIII-lea D. Diderot semnalizează experienţe cu pastel şi encaustică, căutând să înlocuiască metoda de ulei, mult mai perfecte, metode pierdute, cum a recunoscut I. Reynolds într-o conferinţă academică din anul 1789. Renoir scria într-o scrisoare: „Manet şi şcoala noastră era încoronarea unei generaţii într-un moment în care acţiunea de distrugere (dispariţia tradiţiilor în pictură) începută în anul 1789 se terminase... trebuie să porneşti... de la simplu ca să ajungi la complicat... pentru noi, marea căutare a constat în a picta în modul cel mai simplu cu putinţă“ (51.65); „ ... a înţeles în cele din urmă că ceea ce lipsea era cunoaşterea materialului pierdut în sec. al XVIII-lea“ (51.67). Manet a pornit din pictura lui Valesquez şi Goya: „ ... abandonează începutul cu încetul mijloacele predecesorilor vechi. ..“ (49.18). Reynolds experimentează reconstruirea modelării treptate şi continue a portretului, asemenea proceda D. Wilkie la scenele de gen, iar Gainsborough T. la portrete cu peisaj şi scene de gen în fundal. Constable la peisagii, la schiţe făcute la faţa locului, foloseşte maniera acuarelei „alia prima“, când însă îl finisează în atelier, foloseşte culorile-locale şi se pierde prospeţimea schiţei. La francezi modelarea cu ajutorul culorilor-loeale este folosită cu măiestrie de către David şi Ingres (49.98). Primul la care picturalitatea tuşelor „fragmentează“ culoarea-locală este Delacroix (53.84.85). Părăsirea culorii-locale: „ . .. explică toată evoluţia modernă, impresioniştii sunt mari inovatori . .. vrând să se dagaje de latura imitativă, n-au considerat pictura decât în culoarea ei, neglijând aproape în efortul lor orice formă şi orice linie“ (49.16). Schiţele lui Constable au fost un imbold pentru impresionişti să fragmenteze tuşa, despre el a spus Pissaro: „ ... erau mai aproape de căutările noastre privind plain-air-ul, lumina şi efectele fugitive ...“ (52.108). Peisagistica şcolii din Barbizon şi Manet evoluează către fragmentarea tuşei. Corot, Bastienne Lepage, Puvis de Chavanne au rămas şi la peisagii la culorile-locale. Iokind, Pissaro şi Manet ca şi ceilalţi impresionişti abandonează culorea-locală, fragmentând tuşa „division de la touche“ şi a culorilor, vibrarea reflexelor şi a „efectelor fugitive ... a luminii“. Au pictat pe fond alb — fără eboş modelat — strălumina albul fondului, între tuşele fragmentate şi înviora coloritul. Eu au găsit metoda „alia prima“ singur cu care este capabil de urmărit schimbările, vibraţiile reflexelor în plină soare, plănuită, teoretizată de către Leonardo da Vinci. Spontaneitatea care era necesară la coloritul bun, promt, „valorat“, la neoimpresionişti devine un studiu abstract, aproape ştiinţific calculată, de ex. Signac (52.85). Păstrarea metodelor tradiţionale în preajma acestor radicali inovatori, îl preocupa oel mai mult pe Degas, care abandonează peisajul şi se menţine la scene figurative. Caută redescoperirea metodelor de pictură vechi, pierdute, deziluzionat de insuccesele picturii în culori de ulei, trece exclusiv la folosirea pastelului. S-au ocupat cu redescoperirea vechilor metode cu succes mai mic, Renoir şi Cezanne
