Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Etnografie
ETNOGRAFIE OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ ŞI DE VARĂ DIN ŢARA OAŞULUI LUCIAN CUCUIET Formate şi reliefate în cadrul de geneză şi de evoluţie a culturii populare, reflectând însuşi fondul comun de viaţă materială şi spirituală a poporului român, vitalitatea şi iscusinţa creatoare, mărturiile şi tradiţiile etnografice oşeneşti au căpătat atributul şi puterea unor elemente şi forme specifice. In decursul timpului, în tezaurul etnografic al Oaşului s-au pus în evidenţă, între altele, locuinţa tradiţională, ocupaţiile (albinăritul, creşterea animalelor, păstoritul, agricultura, pomicultura, munca la pădure), meşteşugurile şi instalaţiile tehnice, portul popular, obiceiurile şi manifestările folclorice. Infăţişându-se într-o formă adaptată, obiceiurile populare dau posibilitatea determinării varietăţii unitare a tradiţiilor unui popor1. în acest context global de afirmare a tradiţiilor, civilizaţia ţărănească a presupus o îmbinare armonioasă între faptele creatoare ale sufletului individual şi aspiraţiile unei vieţi sociale1 2. Obiceiurile ca acte de comunicare şi mediere au un caracter complex. Includ modul de comportare a oamenilor, texte în versuri sau proză, muzică, gesturi, dansuri. Cuprinderea şi caracterizarea unor variante locale ale obiceiurilor calendaristice din Ţara Oaşului, cu înrudiri şi deosebiri de manifestare în cultura şi civilizaţia populară tradiţională românească, pot fi prezentate şi înşirate în structura: obiceiuri de primăvară şi vară, obiceiuri de toamnă, obiceiul colindatului şi obiceiul de Anul Nou care fac parte din obiceiurile de iarnă. Sărbătorile de primăvară şi de vară constituie „prilejuri de manifestare colectivă a bucuriei de a trăi, de întâmpinare a naturii ce învie, unele dintre acestea fiind legate de o dată fixă, altele de sărbătorile religioase“3. Sfârşitul câşlegilor înseamnă „lăsata secului“ care marchează începutul pregătirii muncilor agricole. Cu acest prilej, se făcea „jocul de lăare“, la care participau numai tineri. Locul era ales, în special, la o casă ce nu a fost terminată4. Nu .se cunoaşte aprinderea focurilor în această zi. 1 Alexandru Popescu, Obiceiuri populare — componente de bază ale identăţil istorice româneşti. Contribuţii la cunoaşterea procesului de formare a conştiinţei de neam şi naţională, în Biharia, VI, Oradea, 1978, p. 241. 2 Gheorghe Focşa, Aspecte spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în Ramuri, Craiova, 1944, p. 19. 3 Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, p. 422. 4 Boineşti, inf. Pop loan, 74 ani.
