Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Istorie
104 14 fel putem explica sporul demografic neaşteptat de mare, în răstimp de două secole, în unele sate oşeneşti din Ugocea. Începând de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, când economia domenială capătă o deosebită amploare, creşte valoarea şi importanţa forţei de muncă, se accentuează tendinţa stăpânilor de moşie de a-şi extinde alodiile, bineînţeles în detrimentul sesiilor iobăgeşti. Asistăm, în consecinţă, la fărâmiţarea acestor sesii. Cele întregi devin ceva de domeniul trecutului, abundă cele mici de 1/8—•2/g. Nu ne miră deci faptul, că mulţi iobagi rămân fără arător, fâneaţă sau vie, că numărul jelerilor este extrem de ridicat la finele secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Stăpânirea habsburgică, confruntată cu desele războaie pentru supremaţie în Europa, a promovat, mai ales în timpul războaielor napoleoniene, o politică de ridicare a numeroşi iobagi şi libertini la rangul de •mici nobili pentru merite militare. Fenomenul e confirmat de numărul ridicat al nobililor armalişti conscrişi în satele Oaşului în anii 1809—1813. Informaţiile privitoare la sarcinile senioriale oferă un tablou cât se poate de complex, diversificat, uneori chiar dificil sau confuz. Greu se pot individualiza sau, mai bine-zis, delimita categoriile de sarcini. Ele diferă de la sat la sat, de la stăpân la stăpân, după voia şi pretenţiile fiecăruia. Fiind în fond o contribuţie bănească, censul figurează sub diverse denumiri şi cuantumuri, pretins la diferite termene, înscris adesea laolaltă cu daturile, dijmele şi slujbele sau chiar înlocuit de acestea. Abia în timpul Măriei Terezia este statornicit la 1 fl. anual, indiferent de mărimea sesiei, numărul vitelor sau recoltă, perceput după intravilan. Daturile sau darurile, cu mici deosebiri, sunt cam aceleaşi în tot cuprinsul Oaşului. Dijma, care la origine era bisericească, şi nona din semănături nu prea erau în practică în satele ţinând de domeniul cetăţii Satu Mare pînă la 1774. Locul dijmelor era suplinit de felurite daturi din grâne, animale şi vin. în schimb, dijma din animale, stupi şi vin apare în mod constant de-a lungul timpului. E drept că, uneori, ca spre exemplu la mijlocul veacului al XVII-lea, se răscumpăra dijma din grâu cu 6 denari la 10 clăi. în Ugocea toţi supuşii erau obligaţi să dea dijma din semănături, excepţie făcând doar cei aşezaţi pe moşiile bisericeşti şi la curţile nobiliare. Iobagii fără semănături dădeau, în contul dijmei, banii secerii sau creştinătăţii. Ceea ce creşte în salturi în secolele XVII—XVIII sunt tocmai obligaţiile de lucru ale supuşilor, ilustrând creşterea economiei domeniale, a valorii produselor agricole pe piaţă. Dacă în conscripţiile secolului al XVI-lea numărul scutiţilor e foarte ridicat, acum această categorie se restringe, se limitează la cei câţiva slujbaşi, meseriaşi, neputincioşi şi infirmi. Robota e cea mai apăsătoare, prestată adeseori la distanţe mari de 4—10 mile, unde se concentra alodiul stăpânului. Răscumpărarea acestei prestaţii o întâlnim mai rar, doar acolo unde alodiul era neînsemnat sau numărul supuşilor foarte scăzut. Urbariile din 1774—1775 vin să normeze robota, dar încălcările prevederilor vor fi frecvente, de aici şi numărul mare de plângeri şi memorii adresate autorităţilor administrative şi, nu de puţine ori, chiar împăratului. în raport cu prestaţiile feudale, monopolurile senioriale nu au constituit o sursă prea importantă de venit. Excepţie fac doar morile alo-
