Radoslav, Doru et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 7-8. (1986-1987)
Istorie
13 259 scurte de timp, de Ia o recoltă la alta, a fost deseori traversată de valuri de foamete. Comunităţile rurale mai ales resimţeau acut consecinţele acestui flagel atunci cînd variaţiile climaterice provocau 2—3 ani la rînd recolte proaste. Evident, capriciile naturii nu erau singurii factori care o provocau, situaţia dovedindu-se a fi mult mai complexă. Ea survenea în urma campaniilor militare, ca urmare a rechiziţiilor, jafurilor şi distrugerilor provocate de soldaţi, în urma invaziilor de pradă şi pustiire, în timpul epidemiilor, ca urmare a întreruperii activităţilor productive şi comerciale21. Acestor factori de ordin general trebuie să le adăugăm faptul de natură particulară, dar semnificativ, anume statutul politic deosebit, în care se aflau cele două ţări române, care făcea ca o mare parte din rezerva de provizii să fie deturnată sub formă de zaharea pentru aprovizionarea Porţii, a trupelor otomane, ţariste sau austriece care au desfăşurat numeroase acţiuni militare pe teritoriul ţărilor noastre22. în aceste condiţii foametea şi-a făcut simţită prezenţa în numeroşi ani din cel de-al XVIII-lea veac; au existat însă perioade de criză cînd ea a luat proporţiile unui adevărat flagel. Astfel între anii 1717—1719 ca urmare a unei conjuncturi nefavorabile (secetă prelungită, campanii militare, invazii, ciumă), foametea s-a manifestat cu intensitate deosebită la dimensiunea întregului spaţiu românesc. Ion Neculce notează în Letopiseţul său: ,,Fost-au pe atuncea (1718) şi o foamete mare în ţară cît ajunsese să se vîndă mierţa de pîne la Iaşi 10 lei. Că numai din Ţara Leşească şi din Ţara Turcească aduceau oamenii pînea“23. Foametea prelungită a provocat fluctuaţii demografice însemnate: ,,Tot într-acest an (1718) fost-au foamete în Moldova şi în Ţara Muntenească şi s-au risipit ţara fugind oamenii unde putia să găsească pită ... Şi mulţi den sărăcime care nu avea făină mînca rădăcini de papură şi alerga pe drumuri cerîndu pită ca să-şi scoată viaţa lor“24. Situaţia ia o întorsătură gravă îneît domnul Mihai Racoviţă (1715— 1726) este nevoit să ia măsuri radicale pentru a opri pustiirea şi depopularea ţării25. Şi în Transilvania situaţia devine extrem de gravă din pricina lipsurilor de tot felul. Pe străzile oraşului Bistriţa griul şi ovăzul abia se puteau cumpăra cu galbeni, iar din cauza secetei oamenii se hrăneau cu 21 „Cum au venit domn (Mihai Racoviţă 1715—1726) au intrat în ţară nemţii, au robit, au prădat. Adus-au Mihai voevod tătari ca să scoată pe nemţi; era robie şi pradă. După robie foamete mare cît au ajuns mierţa de mălaiu 10 lei; au murit multe suflete cîţi nu s-au dus prin alte ţări. După foamete ciumă, omor, bocete şi vaete în toate părţile. Pe urmă lovit-au boala în dobitoace. Era peste toate acestea şi focul năpraznic.“ Nicolae Muşte, op. cit., p. 69. 22 Constantin Căzănişteanu, Urmările războaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea asupra Ţărilor Române, în „Revista de istorie“, 31 (1981), nr. 2, p. 259—269. 23 Ion Neculce, op. cit., p. 259. 24 Cronica anonimă a Moldovei (1662—1729), ed. critică de Dan Simonescu, Bucureşti, 1975, p. 91—92. 25 Domnul îi adună pe cei lipsiţi de mijloace de subzistenţă şi-i împarte pe la boieri „dînd fiştecăruia cîte 30, cite 20, cite 10, cite 5, căruia cum îi era cu putinţă să-i poată hrăni“. Ibidem,, p. 92.
