Satu Mare. Studii şi comunicări 2. (1972)
Cuprins
13' năzuinţele, se canalizau eforturile, se uneau rîndurile tuturor muncitorilor într-o frăţească colaborare. Aşa se şi explică faptul că încercările capitaliştilor de a crea aşa-zisele sindicate naţionale (galbene) în judeţul Satu Mare, au eşuat. La începutul anului 1920 activitatea de organizare a luat un mare avînt. Numărul membrilor de sindicat era în continuă creştere atît la Satu Mare, cit şi la Cărei, Ardud şi Ghilvaci. Ca urmare a activităţii depuse şi a sprijinului acordat de Uniune, numărul celor organizaţi în sindicatul metalurgic creşte la 700 de membri (34). Funcţionarii particulari din Satu Mare şi Cărei pun bazele sindicatelor lor în aprilie şi mai 1920 şi se afiliează la Uniune. In cadrul adunărilor constitutive se relevă faptul că funcţionarii erau „credincioşi ideii socialiste“, că între funcţiomari şi masa muncitorilor trebuie să existe o strînsă legătură (35). La fel procedează lucrătorii croitori şi tîmplari în rîndurile cărora se obsearvă o poziţie tot mai activă (36). Ceferiştii îşi întăresc şi ei organizaţia, reuşind să atragă atît pe lucrătorii din Depou, cît şi pe cei de la mişcare, şi să se afilieze Uniunii lor (37). De altfel, toate sindicatele create s-au afiliat la Uniunile respective. Totodată, se crează comisii sindicale locale la Satu Mare şi Cărei care coordonează activitatea sindicatelor din oraşele respective (38). In fruntea acţiunilor de organizare se aflau, între alţii, Anton Grama, Simion Bercovici, Alexandru Borghida, Armin Glück, Iosif Lengyel, Ion Doroczkai, Alexandru Pop, Iosif Nistor, Alexandru Bem e, íosif Varga. Sindicatele duceau o viaţă relativ activă, ţineau întruniri cu membrii în prima marţi a fiecărei luni, iar sîmbăta se ţineau şedinţe de comitet şi se organizau conferinţe cultural-educative. Sala „Vigadó“ din Satu Mare era plină de lume. Cuvîntul îmbărbătător răsuna cu putere. Unire, solidaritate, acţiune erau cuvintele de ordine lansate de socialişti, în acest spirit se desfăşura propaganda pe meleagurile sătmărene. Greutăţi erau multe, ce-i drept. Ele proveneau din două direcţii principale: de o parte, faptul că mişcarea era tînără, fără o tradiţie prea mare în aceste locuri, mai ales în ceea ce priveşte organizarea, că mulţi muncitori mai erau legaţi de sat, cu o anumită mentalitate mic-burgheză, cu posibilităţi mai restrînse de mobilizare la diferite acţiuni. De aceea munca desfăşurată de muncitorii revoluţionari îmbrăca forme complexe, adaptîndu-se condiţiilor locale cu o notă a lor specifică. Pe de altă parte starea de asediu, cenzura şi restricţiile impuse de autorităţile poliţieneşti au creat mari dificultăţi. Reprezentanţi ai organizaţiilor socialiste şi sindicale erau nu o dată ameninţaţi, persecutaţi şi arestaţi, sediile sindicatelor, închise în mai multe rînduri; s-au luat măsuri represive, de împiedicare a acţiunilor, mai ales la căile ferate (39). Această stare de lucruri nu a putut opri mersul înainte al mişcării muncitoreşti. Congresele Uniunilor sindicale — cele ale minerilor, metalurgiştilor, tipografilor, lucrătorilor în alimentaţie, funcţionarilor particulari — din cursul anului 1920 au stimulat lupta muncitorilor, au întărit şi maii
