Revista Catolica, 1903 (5. évfolyam, 1-16. szám)
1903-09-01 / 9. szám
REVISTA CATOLICA 133 spune ea de azi dimineatä. Eu intr’adevär, nu voiam: de douä ori am ef it din pretoriu pentru a vorbi citre turbafii aceia de archierei si citre acél popor nelegiuit. Dar toti strigau intr'un glas, cit ii lua gura: — rästignefte-1! — Si tu te-ai dat? — intreba Cinna. — De nu m’asi fi dat s’ar fi iscat turburäri in cetate si eu sunt aici pentru a mänfine ordi- nea. Ti-am spus, cä mi-e groazä de excese si sunt obosit pin’ la moarte. Apói omul acesta este ne- cunoscut, nimänuia nu-i va päsa de dinsul; si sä cade a jertfi pe unul spre binele tuturora. Atit mai rau pentru dinsul, cä nu e cetäfean roman. — Soarele nu strälueeste numai asupra Romei — observa Antea. — Dumnezeiascä Antee, nu mä ispiti. Soarele lumineazä prelutindeni puterea Romei, iar turburärile si räscolile o släbesc. Numai Cesar ar putea sä-1 grafieze, eu nu. Cinna ftie, cä osinda, dupä ce a fost pronuntatä odatä, nu poate fi retsasä. Nu e adevärat, Caius? — Din nefericire. Insä in sufletul Anteei acele cuvinte läsarä o impresie dureroasä si zise : — Atunci pofi sä suferi si sä mori, färä a fi päcätuit. — Nu-i pe pämint om färä päcat. — zise Pilat — Nazarineanul nu a sävirsit nici o crimä fi pentru aceea eu ca procurator mi-am spälat minile, insä ca cetätean roman, nu pot sä nu osindesc invetätura lui. Am vorbit in de lung cu dinsul, am putut sä urmäresc cele mai subtile fi ascunse ginduri ale lui si pärerile lui mi-se par nerafionale fi ciudate. Practica vietei trebue sä fie insuflefitä de rafiune. isi virtutea isi are locul säu. o admit bucuros: asa stoicii socot, cä trebue sä suferim cu räbdare fi resemnatiune durerea; dar pentru aceasta nu renuntä bucuriilor vietei, bogäfiilor, hranei de toate zilele. Ce s’ar spune de exemplu despre mine, dacä afi päräsi casa mea, pentru a gäzdui pe acei nenorociti, cari stau intinsi la soare dincolo de poarta Iopeä ? cä sunt nebun, nu-i drept? Ri ast-fel de inväfäturi proväduefte acest Nazarinean fi viseazä pe oameni asa de buni, asa de neobicinuit de binevoitori, incit ar trebui sä sä iubeascä cu totii in aeelas chip, Romanii, Evreii, Egiptenii, Africanii, toti. Ri nu numai in- vatä afa, dar afa fi face fi toatä vieata lui a fost numai binefacere fi rugäciune. Ri totusi — adause — ar fi semn de intelepciune a-f i in frina fi ascunde la timp opiniunile nepläcute. Sä proclamä fiú al lui Dumnezeu ! dar nu ia samä cä in modul acesta el distruge din fun- damente religia spre cea mai mare pagubä a omenimii ? Gindeascä-sä ceeace vrea; sä-si tie insä pärerile sale pentru sine fi sä respectezc pe ale altora. Asa ered eu. Din parte-mi nu ered in zei. insä ered cä religia este necesarä ca un friu al patimilor fi eu in public am pe a mea. De alt-mintrelea. — urma — Nazarineanul nu trebue sä sä teamä de moarte, pentrueä spune cä va invia. Cinna si Antea sä uitarä unul la altul uimiti. — Va invia ? — A treia zi, nici mai mult, nici mai pufin, cel pufin a.fa spun ucenicii lui. Am uitat sä-1 intreb pe dinsul, insä n’are de a face, doarä moartea il scuteste de ori ce fägäduinfä.1 Si apoi chiar dacä nu invie, nu perde nimica. fiind-eá dupä inväfätura lui. adevärata fericire incepe dupä moarte, cu viafa vecinicä. Si o afirmä cu adincä conviugere fi spune, cä acéla care sufere mai mult pe pämint, va infra, mai usor in viafa vecinicä. Este de ajuns sä iubesti, sä tot iubefti. — Ciudatä inväfäturä ! — zise Antea tre- cindu-fi mina pe dalba-i frunte. — Ri totusi cu tofii ii vreau moartea! — zise Cinna. — Nu mä mir — räspunse Pilat;-—• gloata sä hränefte cu urä si numai upa poate da in schimb crucea, celui care ii dä iubire. — Dar este dinsul sigur — adause Antea — cä pofi träi fericit dupä moarte ? — Tocmai pentru aceasta moartea nu-1 in- späimintä. — Ce frumos ar fi, Caius ! Ri dupä o clipä intreba : — Ri cum ftie dinsul lucrurile acestea ? Pilat fäcu din minä un semn vag. — El spune, cä le ftie de la Pärintele oa- menilor, care pentru Evrei este ca pentru noi Joe, numai cä el este unic si milostiv. — Ce frumos ar fi, Caius ! — repeta bolnava. Apoi tofi täcurä. Pontius rämase pufin pe ginduri dind din cap si din umeri, poäte sä gin- dea la inväfätura Nazarineanului. (Va urma).
