Á. Varga László (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 17. Arhivele Comitatelor Bichiş, Bihor, Cenad, Sătmar, Arhivele Districtului Chioar si Fonduri Arhivistice Păstrate în Alte Arhive din Ungaria. Repertoriu (Bukarest-Budapest, 2017)
Tartalom
(în unele cazuri până la 1914) de către organele superioare ale puterii de stat din perioada capitalistă şi de numeroase instituţii care aveau competenţe naţionale. Pe de altă parte, punând accent pe problemele Arhivei Naţionale, legiuitorul nu a acordat atenţie arhivelor comitatense şi orăşeneşti în perioada în care legăturile lor cu Ministerul de Interne au fost rupte. Numai în anul 1929 a fost adoptată legea (XI din 1929) care a prevăzut că documentele municipalităţilor cu valoare istorică vor intra în competenţa Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Această lege a acordat ministerului dreptul la asistenţa de specialitate în domeniul arhivelor ecleziastice. în ciuda faptului că legea a garantat exercitarea dreptului de supraveghere asupra acestor arhive, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu au fost luate măsuri în vederea organizării controlului asupra arhivelor teritoriale, fiind efectuate doar vizite în perioada 1939-1942 şi solicitarea unor date statistice. Arhivele comitatense şi orăşeneşti au preluat actele administrative ale municipalităţilor, astfel păstrarea documentelor create de restul instituţiilor nu a fost asigurată. Consecinţa a fost că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au distrus cantităţi imense de documente în zonele rurale. în arhivele comitatense şi orăşeneşti au fost salvate documentele doar dacă pe parcursul luptelor arhivarii au asigurat integritatea lor. Alături de instituţiile teritoriale, în timpul asediului capitalei din decembrie 1944-februarie 1945 a suferit deteriorări şi clădirea Arhivei Naţionale. Datorită faptului că în clădirea sa a funcţionat spitalul militar german, instituţia nu a fost cruţată nici de către armata sovietică. în ciuda eforturilor personalului arhivei, s-a distrus o cantitate de cca. 3100 m.l. de documente, deteriorându-se parţial şi clădirea (de ex. frescele şi iluminaţia sălii de studiu). Arhiva a suferit deteriorări mai grave şi în anul 1956. O reorganizare mai importantă a perioadei interbelice a reprezentat înfiinţarea, la sfârşitul anului 1918, în timpul prăbuşirii Monarhiei Austro-Ungare, a primei arhive sectoriale specializate, care în 1921 a devenit o instituţie de sine stătătoare, denumită Arhiva şi Muzeul de Istorie Militară. Arhiva a preluat toate documentele militare mai vechi, dar competenţa sa s-a extins şi asupra Ministerului Apărării Naţionale. Instituţia a început preluarea arhivelor militare mai vechi în primăvara anului 1941. Astfel, Ministerul Apărării Naţionale s-a numărat printre organele care au susţinut şi au îndrumat Arhive (Ministerul de Interne, comitate, oraşe). Arhiva Naţională nu avea relaţii profesionale cu noua arhivă, singura legătură între ele era că instituţia a funcţionat, până la 1945, în clădirea Arhivei Naţionale. Arhiva de Istorie Militară există şi în prezent. Prima lege a arhivelor din Ungaria care a reglementat situaţia tuturor arhivelor din ţară a fost adoptată în anul 1947 (Legea XXI din 1947). A definit tipurile de arhivă şi - cu excepţia Arhivei de Istorie Militară - a prevăzut subordonarea lor Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Supravegherea generală a arhivelor autoguvernărilor a rămas în competenţa Ministerului de Interne. Legea a stabilit trei tipuri de arhive: • arhive publice (Arhiva Naţională, în subordinea sa arhive teritoriale, Arhiva Apărării Naţionale, arhivele naţionale ale locurilor de adeverire care s-au aflat în custodia capitlurilor şi conventurilor, precum şi arhivele judeţene, municipale şi comunale); • arhivele religiilor recepte şi ale bisericilor recunoscute legal; • arhivele private de interes public. Legea a rămas în vigoare până la mijlocul anului 1950, şi timp de trei ani nu s-au înregistrat schimbări profunde în domeniul arhivelor din Ungaria. în anul 1949, noua putere comunistă a desfiinţat sistemul organizatoric autoguvemamental al Muzeului Naţional al Ungariei şi filialelor sale. La 1 ianuarie 1950, Arhiva Naţională şi-a recâştigat autonomia. La mijlocul anului 1950 a fost elaborată o nouă normă de drept socialistă, Decretul-lege nr. 29 din 1950, care a prevăzut o etatizare şi centralizare vastă. Prin decretul-lege au fost naţionalizate arhivele judeţene, orăşeneşti, comunale şi arhivele naţionale ale locurilor de adeverire. Norma de drept a prevăzut comasarea acestora, astfel încât au rămas doar trei tipuri de arhivă: 1. ) Arhiva Naţională; 2. ) arhivele de stat cercuale; 3. ) Arhiva şi Muzeul Apărării Naţionale (Arhiva de Istorie Militară). Decretul-lege nu a dispus în privinţa arhivelor ecleziastice şi nu a stabilit dacă acestea vor fi arhive publice sau arhive private de importanţă naţională. Până la urmă, au intrat în categoria celor din urmă. Noua reţea a fost subordonată Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi a fost condusă de către Centrul 16
