Guseth, Klara - Buciuman, Ana-Maria - Varga Zsolt (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 11. JUdeţul Maramureş (Bukarest - Budapest, 2015)
Tartalom
în 1867, anul anexării sale la Ungaria şi al pierderii individualităţii ca stat, Transilvania prezenta imaginea unei entităţi cu arhive dispersate, dar bogate şi relativ intacte, păstrate la creatorii lor. Centralizarea arhivelor în cadrul Arhivelor Naţionale din Budapesta a determinat transportarea celor mai vechi arhive instituţionale din Transilvania, create de instituţiile desfiinţate ale vechii autonomii. După modelul vienez, Franz Zimmermann a organizat în 1876 Arhiva oraşului Sibiu şi a Naţiunii săseşti, ca arhivă publică, cu sală de lectură, program de acces, cursuri de paleografie etc. Societăţile culturale şi academice ale celor trei popoare principale din Transilvania : saşi (Verein für siebenbürgische Landeskunde - 1842), maghiari (Erdélyi Múzeum - 1859) şi români (ASTRA - 1861) au promovat cercetarea arhivelor şi au constituit colecţii proprii de documente istorice, cea mai importantă fiind, înainte de 1918, Arhiva istorică a Societăţii Muzeului Ardelean din Cluj, care ajunge să suplinească într-o anumită măsură lipsa unei arhive centrale provinciale. în principatele Ţara Românească şi Moldova arhivele au luat naştere ca urmare a organizării vieţii de stat, la mijlocul secolului al XIV-lea, pe tradiţie bizantină, dar şi cu influenţe sud-slave şi maghiare, când încep să funcţioneze şi instituţiile principale emitente şi păstrătoare de acte scrise. Comparativ cu Transilvania, până în pragul secolului 17 documentele păstrate sunt considerabil mai reduse ca număr. Intre mai multe motive existente, cel mai important constă în nenumăratele distrugeri provocate de instabilitatea politică, invaziile şi războaiele care au pustiit aceste ţări. O parte mult mai mică s-au putut salva în ţările vecine, inclusiv Transilvania. Limba documentelor a fost în primele secole slavona, sub influenţa bisericii ortodoxe, care o utiliza ca limbă sacră. Limba română cu caractere chirilice - începe a se folosi în a doua jumătate a secolului 16 şi în cancelariile Principatelor. Limba greacă a avut, de asemenea, o anumită răspândire în mediul oficial şi intelectual în secolele 17—18. Instituţiile bisericeşti: mitropolia, episcopiile şi mănăstirile, mai puţin expuse vicisitudinilor, au devenit în pragul epocii modeme depozitare importante ale documentelor oficiale ale statului şi ale particularilor. Ele au conservat cele mai vechi documente păstrate până astăzi. înfiinţarea Arhivelor Statului la 1831-1832 prin Regulamentul Organic, constituţia modernizatoare adoptată sub influenţa Rusiei, reprezintă un moment de cotitură în evoluţia societăţii şi implicit a arhivisticii româneşti. Ea marchează trecerea de la medieval la modern şi creează premisele dezvoltării ascendente a tezaurului documentar şi a practicii arhivistice. Instituţia Arhivelor devenea în scurtă vreme, după modele europene consacrate, ceea ce contemporanii au sesizat din primii săi ani de activitate : o temelie a drepturilor colective şi particulare şi un loc al memoriei colective, în secolul ce avea să fie numit al « naţiunilor » şi« al istoriei». Primul „arhivist al statului” din Moldova, cunoscutul cărturar luminat Gheorghe Asachi este autorul primului program de dezvoltare a instituţiei, care prevedea : colectarea organizată a documentelor istorice de la instituţii şi particulari, copierea documentelor privind Moldova, aflate peste hotare, contribuţia Arhivei la scrierea istoriei ş.a. Un regulament mai detaliat al Arhivelor Statului de la Bucureşti s-a întocmit în 1840, care prevede depunerea tuturor documentelor mai vechi de anul 1831, reguli de arhivare, inventariere şi eliminare a actelor şi constituirea a patru secţiuni specializate. în 1862, după unirea Moldovei cu Ţara Românească, la fel cu celelalte instituţii, Arhivele Statului s-au unificat sub conducerea unei Direcţii Generale cu sediul în Bucureşti, în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. La Iaşi a funcţionat o sucursală. Până la 1918 autoritatea instituţiei s-a limitat la instituţiile centrale ale statului iar creşterea colecţiilor s-a făcut pe seama acestora şi a arhivelor bisericeşti. După actele de unire politică a teritoriilor româneşti, în anii 1918-1920, Direcţia generală a Arhivelor Statului a înfiinţat comisii pentru organizarea Arhivelor Statului din noile provincii: Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Prin Legea arhivelor din anul 1925, completată în 1932, s-a dat o organizare unitară arhivelor publice. Arhivele Statului au fost organizate ca Direcţie Generală în Ministerul Instrucţiunii, la departamentul învăţământului Superior, alături de universităţi şi muzee. Au funcţionat ca direcţii regionale Direcţia Generală din Bucureşti pentru Muntenia şi Dobrogea, Cluj pentru Transilvania lărgită şi Banat, Cernăuţi pentru Bucovina şi Chişinău pentru Basarabia. Legea prevedea organizarea regională a instituţiei, controlul şi colectarea arhivelor mai vechi de 30 de ani ale tuturor instituţiilor publice centrale şi teritoriale, autonomia arhivelor minoritare şi confesionale sub controlul directorului general, structura de personal şi organizarea învăţământului arhivistic, activitatea 8
